Conducerea / Contact / Echipa / Editura / Fil. Craiova USR     








Rod Dreher – cu îngrijorare şi luciditate

        de Cristian Pătrăşconiu

a. Rod Dreher este unul dintre greii de astăzi ai conservatorismului de tip american. E scriitor, editor şi blogger-ul principal de la prestigioasa şi influenta The American Conservative. Şi, îmbucurător, el devine tot mai (bine) cunoscut şi spaţiului public românesc. O fericită întâmplare editorială recentissimă a lucrat semnificativ în acest sens.

ă. Şi anume: la editura Contra Mundum a fost publicată, în colecţia „Reacţionarii”, una dintre cărţile cele mai influente ale lui Rod Dreher, Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenţii creştini. A fost, mai multe semnale publice indică fără echivoc acest fapt, cel mai mare succes editorial al micii edituri în portofoliul căreia regăsim deja mai multe titluri din serii tematice semnificative, care ilustrează splendoarea şi bogăţia extraordinară a reflecţiei şi reacţiei de tip (autentic!) conservator. Iată, la un click distanţă: https://contramundum.ro/

â. În prima lună a verii acestui an, Rod Dreher a fost, de altfel, în România, iar prezenţa sa publică a fost departe de a fi trecut neobservată: conferinţe publice, interviuri la televiziuni, numeroase reacţii mediatice provocate de această descindere a celui despre care – după părerea mea, într-un registru excesiv, totuşi... – publicaţia Crisis Magazine notează că, odată cu această carte (pe care o avem, iată, şi în româneşte), „reputaţia lui Rod Dreher de cel mai important gânditor creştin al vremurilor noastre va spori”.

b. Simplificând foarte mult, am putea spune, la deschidere, că acest volum este un – cât se poate de serios şi de îngrijorat – semnal de alarmă cu privire la (deja) prezenţa şi, de asemenea, cu privire la potenţialul (extraordinar & extraordinar de toxic pentru umanitate) noului totalitarism. Sau, folosesc terminologia autorului, a totalitarismului de mătase.

c. Totalitarismul de mătase = un totalitarism soft, cu un narativ mult mai sofisticat decât ceea ce l-a precedat: şi anume, un „totalitarism de fier”.

d. Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenţii creştini conţine, simplu spus, două mari „pachete tematice”. Primul este alocat unei complexe şi foarte convingătoare diagnoze cu privire la marile patologii la zi. Cel de-al doilea are în centrul său direcţii & sugestii de rezistenţă, tratament şi vindecare.

e. Anticipând puţin – însă cu temei, pentru că, în felul acesta, arheologic & afectiv, vom ajunge la istoria titlului cărţii –, notăm că soluţii de rezistenţă şi de vindecare în faţa marii crize actuale în vortexul căreia ne aflăm sunt de un anume fel. „Nu putem spera să rezistăm în faţa totalitarismului de mătase care vine, dacă nu ne punem în ordine viaţa spirituală”, scrie Rod Dreher.

f. Dreher nu face altceva decât să reitereze, cu admiraţie, soluţia propusă de un nume pe nedrept ocolit astăzi – în fapt, unul dintre marii vizionari ai istoriei recente, Aleksandr Soljeniţîn. „El – Soljeniţîn – avea convingerea că esenţa crizei care a creat şi a susţinut comunismul nu era una politică, ci una spirituală”, afirmă Dreher.

g. Şi tot el ne reaminteşte că, în ajunul exilului său forţat în Occident, Aleksandr Soljeniţîn a lăsat un ultim text conaţionalilor săi blocaţi în şi striviţi de proiectul comunist. Titlul acelui eseu, ca şi titlul cărţii de faţă: Să nu trăim în minciună.

h. În eseul mai înainte amintit – de citit, recitit şi predat în şcoli – e o extraordinară lecţie despre demnitate. Soljeniţîn spune, între altele, aşa: „Calea noastră trebuie să fie: niciodată nu vom sprijini cu bună ştiinţă minciuni! (...) Dacă trebuie să trăim sub dictatura minciunilor, atunci răspunsul nostru trebuie să fie: stăpânirea lor să nu reziste prin mine”.

i. Ei bine, putem lua Să nu trăim în minciună. Un manual pentru disidenţii creştini – Dreher însuşi ne invită explicit să o facem – şi ca pe o carte care încearcă să răspundă la întrebarea „ce înseamnă pentru noi, azi, să trăim în minciună?”.

î. Făcând trimitere la un alt titlu de la aceeaşi editură unde apare şi cartea lui R. Dreher – şi anume, la cartea incisivului şi explozivului Joseph Sobran, Evul întunecat, noua moralitate – a nu trăi în minciună înseamnă, bunăoară, a refuza „pastile” aparent binevoitore de genul cultului absolut al „diversităţii”.

j. Iată, în acest sens, din cartea lui J. Sobran, un pasaj – poate scris într-o tuşă mai accentuat㠖 la care e util să reflectăm: „Astăzi diversitatea înseamnă conformitate. Înseamnă să-i faci pe oamenii raţionali să le fie frică să contrazică absurdităţi atât de evidente încât le insultă inteligenţa”.

k. În chestiunea analizei la zi şi a diagnosticului crizei, una dintre direcţiile pe care le urmează Dreher e să limpezească ceea ce el numeşte noile „surse de totalitarism”.

l. Interesant – şi îngrijorător, căci, odată cu acest inventar pe care ni-l propune eseistul şi gânditorul american e, din nou, întărită ideea-loc comun că, de fapt, „nu învăţăm nimic din istorie” – e că cercetarea surselor noi de totalitarism relev㠄paralele tulburătoare între societatea contemporană şi cele care au dat naştere totalitarismelor din secolul XX”.

m. Între cele mai lipsite de echivoc semne ale pulsiunilor care cheamă totalitarismele: însingurare şi atomizare socială; dorinţa de transgresiune şi distrugere; propaganda şi disponibilitatea de a crede minciunile utile; obsesia pentru ideologie; loialitatea mult mai preţuită decât competenţa; fatalismul cu privire la viitor („fatalismul futurist”); nu în ultimul rând, „intelectualii sunt clasa revoluţionară”.

n. Toate aceste direcţii care dau seama de pre-totalitarism se aplică, cu abundenţă de exemple, şi lumii de astăzi. Cu un accent deosebit: inclusiv lumii occidentale, teritoriul geo-politic prin excelenţă unde s-a forjat „democraţia liberală”.

o. Ceea ce am inventariat mai înainte, fără a intra în detalii, doar ca sumă de enunţuri principale, nu e tocmai nou. E chiar clasic pentru reflecţia şi literatura politologică. Şi anume: sunt faimoasele condiţii ale pretotalitarismului enunţate şi demonstrate/ argumentate de Hannah Arendt, dintr-o nu mai puţin faimoasă carte, Originile totalitarismului, publicată în 1951 şi disponibilă de ani buni şi în limba română, în mai multe ediţii, la editura Humanitas.

p. De o atenţie aparte se bucură în cartea lui Dreher „doi factori anume care definesc ascensiunea totalitarismului de mătase”: justiţia socială şi tehnologia de supraveghere.

q. Adică: i) ideologia „justiţiei sociale”, care domină mediul universitar şi alte instituţii importante şi ii) tehnologia de supraveghere, care a devenit o prezenţă ubicuă nu prin decret guvernamental, ci prin caracterul persuasiv al capitalismului consumerist”.

r. Apropo de „justiţia social㔠(ghilimelele se impun cu asupra de măsură, palmaresul de până acum al „justiţiei sociale” fiind de-a dreptul sinistru), merită să privim cu (mai) mare atenţie capitolul pe care Rod Dreher îl consacră intelectualilor care sunt „clasa revoluţionară”. Mai întâi, pe urmele unor sociologi de marcă, să luăm la îndemână ideea uşor de demonstrat c㠄deşi o idee revoluţionară îşi poate face apariţia de la nivelul maselor, ea nu va căpăta forţă de tracţiune decât după ce a fost adoptată şi propagată de elite, acţionând prin intermediul reţelelor lor bine dezvoltate şi al instituţiilor lor influente”.

s. Tocmai de aceea, spune apăsat Dreher, „este de o importanţă crucială să stăm cu ochii pe discursul intelectual. Cei care nu o fac lasă porţile cetăţii nepăzite”. De asemenea, iarăşi nici o noutate, în aceeaşi linie, „H. Arendt avertizează că experienţa totalitară a secolului XX demonstrează cum o minoritate hotărâtă şi abilă poate ajunge să domnească peste o majoritate indiferentă şi dezangajată”.

ş. De aceea, spre exemplu, este o gravă eroare, consideră autorul american, situaţia la zi, în care „cei mai mulţi oameni privesc sminteala politic corectă a radicalilor din sfera universitară ca pe ceva care nu merită atenţie”.

t. Nu e deloc eficientă ironizarea – doar ironizarea – acestora cu termeni precum (cei care sunt familiari cât de cât cu sistemul universitar american de astăzi vor recunoaşte imediat trimiterile!) „fulgi de zăpad㔠sau „războinicii justiţiei sociale” (trupele SJW – Social Justice Warrior).

ţ. Pentru că, notează foarte tăios Dreher, în fond şi în fapt, „în radicalizarea clasei mai largi a elitelor, războinicii justiţiei sociale joacă un rol istoric similar cu cel al bolşevicilor din Rusia prerevoluţionară”.

u. Mai precis: „pentru ei, ideologia justiţiei sociale – aşa cum o definesc nu învăţăturile bisericii, ci teoriile critice din lumea universitar㠖 funcţionează ca o pseudo-religie. Departe de a rămâne cantonate în campusuri şi în publicaţii aride ale intelectualilor, idealurile SJW sunt în plin proces de transformare a instituţiilor de elită şi a reţelelor de putere şi de influenţă”.

v. Deşi departe de original – sau poate că e mai bine să spunem: încă departe de original! (adică de Lenin şi de fanaticii săi adjuvanţi şi admiratori) –, ADN-ul totalitar de sorginte bolşevică e (relativ) uşor de detectat: SJW sunt „radical înstrăinaţi de societate”, sunt „intelectuali a căror evanghelie se răspândeşte prin agitaţie intelectuală”, au credinţa că ştiinţa e de partea lor, „chiar şi atunci când afirmaţiile lor sunt neştiinţifice”.

w. Mai ales, formularea e antologică: „sunt utopişti care cred că idealul Progresului impune să fie făcute ţăndări toate vechile forme, de dragul eliberării omenirii”. O deosebire semnificativă faţă de bolşevicii originari: „ei nu vor să pună mâna pe mijloacele de producţie economică, ci, mai degrabă, pe mijloacele de producţie culturală”.

x. În rest, ca la Marx, Lenin, Mao: „revoluţia permanentă”! Sau, cu alte cuvinte, principiul revoluţionar în acţiune! O revoluţie permanentă care îi pune în poziţia de a „se simţi obligaţi să încerce să rescrie istoria şi să reinventeze limba, pentru a le reflecta idealurile lor de justiţie socială”, una care ţinteşte – versiunea optimistă de interpretare! – sau care e deja în stare – versiunea pesimistă sau, după caz, cea realistă de interpretare! – „să modifice permanent normele în privinţa gândirii, a exprimării şi a comportamentului”.

y. Cum spuneam, există şi o a doua parte a cărţii, mai puţin încercănată, să îi spunem aşa. În mod voit am evitat să ajung acolo şi s㠄fişez” fie şi numai două-trei idei „purtătoare de speranţă”.

z. Eschiva mea intenţionată are două motive solide: primul, să ajungem la carte direct sau, după caz, să ne reîntoarcem la ea!; al doilea, cred că e util să medităm îndelung la marea îngrijorare despre care e vorba acolo. Ca să confruntăm cu succes o mare problemă e nevoie, mai întâi, să fim foarte conştienţi de prezenţa şi de realitatea ei.

© 2007 Revista Ramuri